Atât de sărac fără tine...

Frunze cad asemeni unor picături ruginii, 

Le zâmbesc şi alerg în mijlocul lor să le prind,

Cu mâini întinse le strâg, închizând ochii,

Mă simt copil fericit şi melancolic râzând..

Îmi place să le las să-mi ningă părul şi chipul,

Mulţumesc toamnă cu fulgi umezi şi coloraţi...

Palmele-mi simt nervuri de viaţă şi timpul,

S-a oprit. Liniştea apasă pe ochi-mi extaziaţi...

Undeva printre ele trăiesc câteva clipe ce ştiu,

Încă să mai bată atât de frumos în mintea mea,

Ca un orologiu solitar ce bate noaptea târziu,

Neuitând niciodată să spargă timpul şi amintirea...

Le-am adunat şi le-am dus la ureche, nu-s moarte,

Vibrează când soarele mai aruncă raze de-aramă,

Ele rostesc cuvinte de dor şi de dragoste şoapte..., 

Dansează murind, sărutând pomul, ce şi-a scuturat coama...

Zâmbind destinului aşa cum numai tu ştii să zâmbeşti,

Zic: " ne-au trecut atâtea toamne şi le-am trecut şi noi lor,

Am ruginit  în atâţia ani de ne-noi...încearcă să  mă iubeşti"...

Copacul îşi întoarce privirea spre cer, nepăsându-i că mor...

În păr văd nuanţele clipelor, în ochi îndoiala întrebărilor, 

Dar în suflet... am aceiaşi culoare rubinie calmă şi caldă,

Am fost mare învolburată de iubire dar acuma mi-e dor,

Am rămas un ocean răbdător, ce plaja ta cu valul o scaldă...

Tu pe un mal, eu pe celălalt. Între noi, o infinitate de linişte,

De sentimente.moarte ca frunzele aşternute în calea mea,

Molcom, liniştit dar regretabil...iubirea de tine-mi asfinţeşte,

Desculţ de ea, păşesc printre atâtea culori, uitând dragostea...

Emoţionat valsez sub atingerea lor pătrunzătoare şi mi-e bine,

După multă vreme eşti acolo. Te-am desenat în gând n-a fost greu,

Te ştiu pe de rost ca pe rugăciunea de seară şi nu mă pot abţine,

Să-ţi fac cale printre frunze, din palme, că mi-ai fost demon şi zeu...

Te-am visat mireasă, sărutându-mi frunza sufletului,

Dar m-am trezit deodată ca un nou născut abandonat,

Mângâindu-mi fruntea te vedeam cu ochii gândului,

Dar tu, ai ales tăcerea, despărţirea brutală ş-ai plecat...

Totuşi e bine să-mi fii amintire caldă la timp de neuitat,

Din ochii mei cad frunze de dor. Mai bine decât incertitudine,

Mi-a fost şi încă mi-e greu însă mă bucur că s-a întâmplat,

Aş fi fost sărac de atât de multă toamnă...  fără de tine!

Frunze... deşi în viaţă, moarte!

Înţepenite din căderea lor lină, unduioasă,
Ca încremenirea buzelor înaintea unui sărut,
Deşi doar frunze abandonate de coama stufoasa,
Mor cu fiecare despărţire, cu fiece prieten pierdut...

Suflete de frunze ce dorm în paturi separate,
Trezeşte-le Doamne şi  redă-le cântecul,
Redă-le culoarea şi căldura din bolţi înstelate,
Uneşte-le paturile... şi viaţa... şi destinul..

Umbre de frunze pe cerul meu pustiu şi gol, 
Nori de speranţă dispăruţi şi soare de viaţă apus 
Suflete cândva dragi, plânse în aburi de alcool,
N-am ştiut să le păstrez şi-acuma s-au dus...

Frunze verzi ieri, ce azi au ruginie faţa,
Caci depărtarea rupe si distruge iubiri,
N-am puterea sa mai reânclin balanţa,
Zâmbesc amar, doar la dulci-amintiri...

Frunza mea e albastră-violet şi seacă,
Îşi mai trage puţină seva doar din pelin,
Anii sau dus, şi ani o să mai treacă,
Îmi înec durerea într-o sticlă de vin...


Pentru că sunt şi exist, dar aş vrea să trăiesc,
Să strâng în braţe frunzele sufletelor voastre,
Altceva decât scris şi poezii aş vrea să iubesc,
Sau cântece despre inimi mult prea albastre...

Parcă eram un tip nostim, chiar hazliu, odată,
Am ajuns bacovian sadea şi nu îmi mai revin,
Durerea surdă mă macină-ncet şi mă sapă,
Diavol mi-ai fost şi te iubesc, sfânt heruvim...

Îmi eşti frumoasă, în visuri, de-mi eşti,
Frunza mea. Şi dintre mii de  frunze,
Tocmai la ea trebuia să te opreşti?
S-ajungi om nebun cu gânduri confuze ...

Se cutremură pomul şi din el mai cad frunze,
Pier ca suflete părăsite de poftă de viaţă,
Culoarea lor se stinge, fără putere s-acuze,
Pomul ce i-au dat iubire... necondiţionată!