Povestea unei iubiri...

Am să vă spun povestea unor ochi căprui,
Ce-a început, aşa cum încep toate poveştile,
Cu-a fost odată, un el şi-o ea cu ochi verzui,
De când a întâlnit-o, i s-a terminat cu binele...

Da, s-a sfârşit când fata lui cea iubitoare,
L-a cucerit şi i-a furat din ochişori sclipirea,
Cu multe vorbe dulci,tandre şi amăgitoare,
Promiţând câte-n lună şi în stele, chiar iubirea...

Iar el credea că şi-a găsit perechea sufletului,
Şi-a scris iubirea-n sute şi mii de calde versuri,
Fără să se gândescă vreo clipă-n gândul lui,
Că ea, râdea, în timp ce el îi închina- universuri...

Dorul îl macină, pleoapele nu s-au mai deschis,
Inima-n cicatrici o poartă-n piept, şi cu durere,
S-au zădărnicit toate în el speranţă, ţel şi vis,
Iar viaţa, fără ea, nu-i mai oferă azi plăcere...

Din raza lui de soare, aşa cum el ades o alinta,
A devenit demonul care universu-i răscolise,
Prinţesa inimii, femeia care-o făcea pe sfânta,
S-a dovedit a fi, doar simplu vânzător de vise...

Şi după ce la-ngenuncheat, lăsându-l fără glas,
A dispărut subit ca o fantomă, în alte orizonturi,
Iar el, suflet zdrobit, uitându-se în zare a rămas,
Năuc, ne-nţelegând, cu ochii-n lacrimi către ceruri...

Doar întuneric în  ochi căprui, ori zi ori noapte,
Seninul, soarele şi lumina au uitat ca să mai vină,
Bânguie încă-acelaşi cuvinte fără sens în şoapte,
Priveşte-n jur, totu-i pustiu, lumea-i străină...

Povestea tandră de iubire a unor ochi căprui,
Şi-a unor perfizi ochişori verzui, ce iau în râs iubirea,
Nu va mai fi nicicând povestea ei, ci doar a lui,
Rămas singur şi trist, gustând amar dezamăgirea...

Iubiri virtuale, sentimente trezite doar în joacă,
De către unii poate plictisiţi în viaţa lor de zi cu zi,
Îţi pot face inima să sufere, tot întrebându-te dacă,
Merită să crezi în ea, hrănindu-te cu-atâtea iluzii...

Timpul se scurge, cicatricile se-nchid, dar  dor,
Ne-nţelegând nici astăzi motivul pentru care,
Ţi-a fărâmat inima şi ţi-a curmat al vieţii zbor,
Doar pentru că "e-n virtual" şi asta nu te doare...

Cine eşti ochi verzui, ce suflet de piatră poţi să ai,
Cum poţi să-ţi baţi joc de sentimente-atât de pure?
Când jurăminte de dragoste la ureche îi şopteai,
A fost o joacă zici... Mai poate pământul să te-ndure?

Desigur, odată şi-odată vei plăti preţul greu,
Pe care-l plăteşte oricine, după fapta sa,
Şi-atunci vei răspunde în faţa lui Dumnezeu,
Pentru ce ai făcut, eu sper să-ţi iei răsplata...