Gând, tăcerilor noastre...

Am rămas astăzi doar un tu şi un eu, nici măcar  două nume scrijelite în coaja copacului solitar de pe aleea virtuală unde ne-am întâlnit... două frunze plecate pe aripi străine de vânt, una ascunzându-se în spatele norişorilor de inocenţă feciorelnică, alta pierdută la talpa copacului siguratic ce nici măcar nu ne păstrează amintirea ... Tăcerile noastre suspină, ca vorbe legate la ochi, riduri crescute pe tâmple, şi cicatrici nevindecate în suflet, de suflet, de inimi în care a poposit prea timpuriu o toamnă.. de vise

Tăcerile tale mă dor zgâriindu-mi timpanul ,
Puzderii de cioburi şi fărâme mi-e lacrima,
Ale mele te-au liniştit, de parc- aş fi duşmanul,
Un balsam sufletesc, ce ţi-a alinat inima?

Tăcerile noastre rănesc tot ce-i mai pur omenesc,
Prietenie sau valori morale, uitate pe drum,
Mă stingeam fără ele, m-au făcut să trăiesc,
O clipă, frumoasă, dispărută deja ca un fum...

Născuse speranţa pentru noi, nu doar tu şi eu,
Izvorâse bucuria parcă din destinul ceresc,
Nu am să pot să-nţeleg şi-am să mă întreb mereu,
Cum s-a spulberat totul, fără măcar să bănuiesc...

Tu şi eu, frunze înfrigurate, pe alei umezite,
Eu şi tu,  minţi bântuite de gânduri hoinare,
Doar abis a rămas între inimi încremenite,
Nici un "noi" din acestă tristă-ntâmplare...

Nici nume scrijelite în copacul amintirii,
Nici poze-ngălbenite ca frunze de toamnă,
Nici rămas bun, doar vântul dezamăgirii,
Bătând dinspre tine, draga mea doamnă...