Frunze din suflet, pentru oameni...

Te-am cunoscut într-o explozie de toamnă ruginie, spre seară, înseninându-mi viaţa cu clinchetul râsului tău cristalin şi chicotitul molipsitor si-atât de fermecător... Bucata aia de viaţă, ce-o împărţeam cu aceleaşi pasiuni, tristeţi şi bucurii, gânduri ca frunze din suflet... Parcă priveam prin aceeaşi fereastră a minţii, cu aceeaşi ochi, ascultând cu-aceeaşi inimă, acestea sunt lucruri, poate banale, însă care apropie oamenii... O frază începută de unul şi terminată de celălalt, păreri  şi gânduri mutual completate... Părea atât de simplu chiar şi să găsim instantaneu subiecte noi de conversaţie, de parcă ne-am fi ştiut de cine ştie câtă vreme...
Însă, uite-aşa, ai trecut impasibilă pe lângă imprevizibilul care a fost şi nu i-ai dat o şansă, nesperatul care ar fi putut fi şi nu te-ai străduit să fie...
Minute s-au scurs şi zile s-au pierdut ca frunze arămii, muribunde prea timpuriu, în splendoarea lor....
Am să împrăştii-n vânt mănunchi de frunze din sufletul meu să se facă oameni... mai buni, mai întelepti, mai încrezători şi dornici de apropiere!