Visez

Stând uneori seara la fereastră şi privind la stele, mă adâncesc în visare, e acel vis de fericire, un vis îndrăzneţ, care îmi dă impresia că odată voi ajunge să ating stelele, pe care acum doar le admir... Acel vis naiv, în care totul este posibil, oamenii sunt buni, iubitori, oneşti... în care există iubire, fericire, dragoste pentru toţi.... Încerc să clădesc, în jurul meu, un castel din vise şi speranţe, mă amăgesc cu singurătatea şi considerând-o a fi o stare normală, în care mă simt bine, în care nu deranjez şi nu mă deranjează nimeni, sunt doar eu, suflet rătăcit pe acest pământ... Cred că am "greşit" secolul în care trebuia să mă nasc, prea multă "viteză", indolenţă, oportunism, nepăsare, lipsă de romantism pe tărâmurile şi zilele pe care le trăiesc, de parcă a fi romantic, sensibil, sau pur şi simplu visător e o slăbiciune in lumea asta pusă numai pe căpătuială, mult prea pragmatică şi cerebrală(nu că acestea ar fi defecte, ci perseverarea în ele...) pentru gustul meu... Aşa încât îmi reiau locul la fereastră, afară plânge molcom ploaia cu picuri leneşi căzuţi dintr-un cer plumburiu... Mi-e dor de stele şi de lună, o lună babană şi dolofană ca un paşă ghiftuit... Acolo am să te învit iubire, în ritmul ameţitor al serenadei stelare, la un ultim vals, doar doi, noi doi şi lumea toată va fi a noastră...
Însă e toamnă şi seară, şi plouă, de-atâta ploaie mi s-a decolorat şi zâmbetul...