Vâjâie toamna asta prin mine iubito,
Răvăşindu-mi sufletul cu-amăgiri,
Speranţa de mai bine n-am gasit-o,
Încă mai scotocesc printre-amintiri...
Mi-ai înfăşurat toamnă cuvântul,
Prea repede cu frunza ta ruginie,
Şi-am rămas tăcut ca mormântul,
Singuratic şi trist pentru veşnicie...
N-am măcar timp să îmi acopăr inima,
Cu vise desprinse de pe Calea Lactee,
Speranţa-i din praf de stele şi e ultima,
Mă bântuie doruri grele, de tine, femeie...
M-ai răstignit pe crucea tăcerii şi iată,
Îmi bat toamnele târzii la tâmple cărunte,
Inima-mi tresare adesea zbuciumată,
Mor ani fără tine, riduri la mine pe frunte...
Mă bate vântul deşertăciunii iubito,
Îmi cad speranţe ca frunzele moarte,
Ai plecat, eu încă liniştea n-am găsit-o,
Îmi plânge toamna speranţe deşarte...
Strivesc covorul ruginiu de frunze ,
Sub talpa-mi sufletului zbuciumat,
Îmi alin cicatrici, cu poeme confuze,
Ale inimii ce te iubeşte, deşi ai plecat...
Spulberă vântule gându-mi bizar,
Aleargă învelit de mantia arămie,
Du-mi gând bun la ea, lasă-l în dar,
Tot ce-mi doresc e, fericită să fie...
Uite trec anii la tâmple cu fire-argintii,
Curcubeele-apun, noi constelaţii apar,
Eu iar te-aştept azi, ca şi ieri, ca să vii,
Dar tu mai uitat şi te-aştept în zadar...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu