Mă plânge toamna...

Am învăţat de la frunze să tac.. să-mi tac durerea, să-mi tac iubirea, să-mi tac ofurile şi dorurile ce mă macină, să tac…! Am învăţat de la vânt să îmi vărs necazul şi-amarul în aprigi spulberări, să-mi leagăn amintirea… am să învăţ de la ploaie să-mi plâng chemarea, şi  să-mi plâng privirea… şi-atunci am să plec spre apusuri mai prietenoase, acolo unde frunzele vor mai sta cu mine… şi astfel, la margini de tăcere, am să învăţ să te ascult pierdut în crepusculi, cu petale de trandafiri la picioare te voi aştepta…acolo unde magnoliile înfloresc acajou şi briza ce-mi adie tâmpla, are aroma trupului tău… Am să mă dăruiesc ţie în frunze legănate de doruri, nebunie împinsă spre margini de gând, ca o chemare telurică a sevei urcând în copaci prin inele… Şi te aud… şi te simt… şi offf cât te doresc.... şi te striiiig…
Îmi răspunde numai toamna plângându-mă cu lacrimi de frunze moarte...