Tandre gânduri trimise către tine,
Pictate în culori de curcubeuri,
Ofrandă pură alor noastre destine...
Prin decorul străbătut de trenul,
Ce mi te duce tot mai departe,
Plouă lacrima-mi , căci destinul,
Cu fiecare kilometru ne desparte...
Adânc e-n trupul meu, cuţitul temerilor,
Niciodată reprimate pe de-a întregul,
Sorb singurătatea temporară dorurilor,
Văd în geam, cum ţi se reflectă, chipul...
Te văd îngândurată şi cu ochii reci,
Şi mintea ţi-e plecată-n alte direcţii,
Nici nu-ţi mai aminteşti de unde pleci,
Şi nu-ţi mai e dor, de ale mele-atenţii…
Mi te imaginez cu gândul la noi, la mine,
Momente-n care fugim unul către altul,
Of Doamne, cât aş fi vrut să te pot ţine,
Dar n-am putut şi s-a ales doar praful...
Prăbuşindu-mă din înălţimea dorinţei,
Părăsind banalitatea lumii vulgare,
Am descoperit o altă lume, a căinţei,
Şi a simţurilor prefăcute-n nepăsare...
Mi-e dor de mângâierile drăgostoase,
Când încleştaţi în sublimă îmbrăţişare,
Am petrecut momente-atat de frumoase,
Cât te-am iubit şi te iubesc, cu disperare...
S-au dus dulci clipe, tandre, clipe de extaz,
Gustat cu atâta poftă, nesaţul, în orice zi,
Nu mi-a ramas decât o cup-amară cu necaz,
Să-l sorb, de dorul tău… că tu n-o să mai vi!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu