Blue...

Din frunze ţi-am împletit azi, crâmpei de gând hoinar, aruncare zăludă în fărâmă de timp şi dezmăţ de culori… mă desfăt în apusurile albastre răsfrânte sub genele tale… te aud printre frunze… te chem printre frunze… te iubesc printre frunze… inimă albastră de toamnă răsărită sub fruntea şi pieptu-mi stins de ATÂTA dor… te reinventez în aleanuri căprui, sclipind din ochi cu priviri calde, ce odată îmi făceau dimineţile senin- albastre…
Şi spune-mi,  spune-mi cum să reânviu liniştea înserării, TU drag odor ce-am învăţat să te iubesc…? 
- Cu lacrimi pe gene, cu zâmbet-amar…?
Te-am cunoscut acum câteva mii de frunze căzute şi alte mii au mai trecut peste noi până când, într-un vis, ne-am îmbrăţişat pentru întâia oară… te-ai trezit fericită la pieptul meu şi mi-ai zâmbit plină de dorinţă şi căldură…  Timpul îşi duce veacul, eu doar dorul greu de povara simplei sale nemuriri… clipa ce-mi tace, ca frunza leganându-se-n vânt, mi-a înmărmurit sub aripa amurgului albastru… de inima albastră… amurgul iubirii îşi cerne molcom firele de lumină, aşteptând luna, ca pe-o Craiasa a viselor mele… trista precum scoica văduvită de perla ce-i dădea strălucire în oceanul -şi el- albastru…
Iar vântul, hmm, vântu-mi bate dinspre răsărit,  purtându-mi frunzele încleştate pe margine de zare… marginea de zare unde te-am întâlnit seară-de-seară, căutându-ţi depărtarea printre vlăstari verzi ATÂT de dragi ţie şi înnecată în dragele lor frunze…
Mai spune-mi, zi-mi, vorbeşte-mi, alintă-mi sufletul plâns de frunze din toţi copacii pe care i-am cunoscut şi m-au iubit vreodată…. şi-acum nu mai sunt!