Ai fost lângă mine într-o zi de ianuarie ...

Era o după-amiază albă. Albă şi calmă. Un ianuarie care se aşternuse simplu şi clar, alb înnebunitor şi nesfârşit pe lângă şoseaua neagră, curată, şerpuitoare, pe care motorul maşinii torcea egal, discret, de mai bine de o oră. Un alb fantastic, plin, pufos, cum numai în copilărie îmi amintesc să mai fi văzut. Crengile copacilor erau pline de zăpada care rămăsese suspendată ca prinsă în rama unei fotografii. Senzaţia incredibilă de capăt de lume.
La radio a început Unchained Melody, moment în care am tresărit, am revenit în prezent din cine ştie ce gânduri pierdute, mi-am dus mâna dreaptă la inimă cu un gest firesc, plin de căldură şi de tandreţe şi preţ de o clipă parcă privirile ni s-au întâlnit în oglinda retrovizoare, pentru ca apoi să revin la peisajul absolut fantastic ce se deschidea în faţă. Trecusem de un cot al drumului care deschidea panorama cu totul, dealuri inegale, unele împădurite, albe, albe, albe... În faţă – şoseaua neagră, şerpuitoare şi tăcută.Nu ştiu ce şi în ce măsură a întregit clipa, simţeam parcă lângă inimă căldura mâinii ei, gestul în sine, adolescentin, muzica aproape curgătoare, fantomatică, nesfârşirea spaţiului alb, senzaţia de capăt de lume sau de vreme... dar suprapunerea senzaţiilor a format momentul privilegiat, unic, închis ca o sferă perfectă, transparentă, suspendată într-un vid de memorie. Mintea perfect golită de gânduri, de întrebări, de nelinişti, de griji mărunte s-a umplut brusc de frumuseţea inegalabilă a momentului. Eram fericit... era "lângă mine"! Şi-atât... Cu o certitudine aproape matematică. Ca şi cum, preţ de o clipă, s-ar fi deschis lumea sau spaţiile sau timpul sau cine ştie ce dimensiuni ascunse şi ar fi năvălit afară, stihial, fantastic, cu furie, cu obstinaţie, nealterată, Frumuseţea, în forma ei ingenuă, de început de lume. Lumea începea parcă atunci, se crea sub ochii mei uimiţi şi plini de minunea care se întâmpla acolo, întreagă, întrupându-se în forme nebănuite. Ca şi cum existenţa făcea o reverenţă adâncă în faţa mea, înclinându-se cu graţie. Nu mai curgea timpul prin mine, curgeam eu prin timp, luam forma uitată a sentimentelor, întregind spaţiul ca o piesă de puzzle, piesa perfectă, ultima, care închide cercul.
Nu ştiu niciodată dacă, să iubesc momentul în sine, sau amintirea lui... Mi-a rămas în memorie întreg, ca o întrezărire de-o clipă, ca un soi de anamneză care răscoleşte prezentul cu o forţă cutremurătoare. Frumuseţea e în noi şi în cei de lângă noi. În mâna întinsă şi-n fulgii de zăpadă, în felul în care se răsfrânge un surâs într-o oglindă şi în felul simplu, curat, în care uneori, rar, dar înalt, dragostea ne învaţă să privim lucrurile ca pentru întâia oară....
...ai fost lângă mine într-o zi de ianuarie ...
Apoi ai plecat, dar eu (incă) am rămas să te-aştept ...