Atât de sărac fără tine...

Frunze cad asemeni unor picături ruginii, 

Le zâmbesc şi alerg în mijlocul lor să le prind,

Cu mâini întinse le strâg, închizând ochii,

Mă simt copil fericit şi melancolic râzând..

Îmi place să le las să-mi ningă părul şi chipul,

Mulţumesc toamnă cu fulgi umezi şi coloraţi...

Palmele-mi simt nervuri de viaţă şi timpul,

S-a oprit. Liniştea apasă pe ochi-mi extaziaţi...

Undeva printre ele trăiesc câteva clipe ce ştiu,

Încă să mai bată atât de frumos în mintea mea,

Ca un orologiu solitar ce bate noaptea târziu,

Neuitând niciodată să spargă timpul şi amintirea...

Le-am adunat şi le-am dus la ureche, nu-s moarte,

Vibrează când soarele mai aruncă raze de-aramă,

Ele rostesc cuvinte de dor şi de dragoste şoapte..., 

Dansează murind, sărutând pomul, ce şi-a scuturat coama...

Zâmbind destinului aşa cum numai tu ştii să zâmbeşti,

Zic: " ne-au trecut atâtea toamne şi le-am trecut şi noi lor,

Am ruginit  în atâţia ani de ne-noi...încearcă să  mă iubeşti"...

Copacul îşi întoarce privirea spre cer, nepăsându-i că mor...

În păr văd nuanţele clipelor, în ochi îndoiala întrebărilor, 

Dar în suflet... am aceiaşi culoare rubinie calmă şi caldă,

Am fost mare învolburată de iubire dar acuma mi-e dor,

Am rămas un ocean răbdător, ce plaja ta cu valul o scaldă...

Tu pe un mal, eu pe celălalt. Între noi, o infinitate de linişte,

De sentimente.moarte ca frunzele aşternute în calea mea,

Molcom, liniştit dar regretabil...iubirea de tine-mi asfinţeşte,

Desculţ de ea, păşesc printre atâtea culori, uitând dragostea...

Emoţionat valsez sub atingerea lor pătrunzătoare şi mi-e bine,

După multă vreme eşti acolo. Te-am desenat în gând n-a fost greu,

Te ştiu pe de rost ca pe rugăciunea de seară şi nu mă pot abţine,

Să-ţi fac cale printre frunze, din palme, că mi-ai fost demon şi zeu...

Te-am visat mireasă, sărutându-mi frunza sufletului,

Dar m-am trezit deodată ca un nou născut abandonat,

Mângâindu-mi fruntea te vedeam cu ochii gândului,

Dar tu, ai ales tăcerea, despărţirea brutală ş-ai plecat...

Totuşi e bine să-mi fii amintire caldă la timp de neuitat,

Din ochii mei cad frunze de dor. Mai bine decât incertitudine,

Mi-a fost şi încă mi-e greu însă mă bucur că s-a întâmplat,

Aş fi fost sărac de atât de multă toamnă...  fără de tine!

Frunze... deşi în viaţă, moarte!

Înţepenite din căderea lor lină, unduioasă,
Ca încremenirea buzelor înaintea unui sărut,
Deşi doar frunze abandonate de coama stufoasa,
Mor cu fiecare despărţire, cu fiece prieten pierdut...

Suflete de frunze ce dorm în paturi separate,
Trezeşte-le Doamne şi  redă-le cântecul,
Redă-le culoarea şi căldura din bolţi înstelate,
Uneşte-le paturile... şi viaţa... şi destinul..

Umbre de frunze pe cerul meu pustiu şi gol, 
Nori de speranţă dispăruţi şi soare de viaţă apus 
Suflete cândva dragi, plânse în aburi de alcool,
N-am ştiut să le păstrez şi-acuma s-au dus...

Frunze verzi ieri, ce azi au ruginie faţa,
Caci depărtarea rupe si distruge iubiri,
N-am puterea sa mai reânclin balanţa,
Zâmbesc amar, doar la dulci-amintiri...

Frunza mea e albastră-violet şi seacă,
Îşi mai trage puţină seva doar din pelin,
Anii sau dus, şi ani o să mai treacă,
Îmi înec durerea într-o sticlă de vin...


Pentru că sunt şi exist, dar aş vrea să trăiesc,
Să strâng în braţe frunzele sufletelor voastre,
Altceva decât scris şi poezii aş vrea să iubesc,
Sau cântece despre inimi mult prea albastre...

Parcă eram un tip nostim, chiar hazliu, odată,
Am ajuns bacovian sadea şi nu îmi mai revin,
Durerea surdă mă macină-ncet şi mă sapă,
Diavol mi-ai fost şi te iubesc, sfânt heruvim...

Îmi eşti frumoasă, în visuri, de-mi eşti,
Frunza mea. Şi dintre mii de  frunze,
Tocmai la ea trebuia să te opreşti?
S-ajungi om nebun cu gânduri confuze ...

Se cutremură pomul şi din el mai cad frunze,
Pier ca suflete părăsite de poftă de viaţă,
Culoarea lor se stinge, fără putere s-acuze,
Pomul ce i-au dat iubire... necondiţionată!

Mi-e bine...

Şocant, ochii mei privesc în gol parcă întrebându-se,  ce s-antâmplat cu lumea ce te înconjoară omule? Râpe şi-abis de simţăminte multă înfrigurare si teamă de apropiere, noi gata ne-am hotărât (zic ei) de-acum vom privii doar în gol, în peretele gol al retinei tale, cel frumos colorat în vremurile de-odinioară, cu dragoste şi compasiune, cu muzica măiastră a culorilor iubirii, trilul voios al râsetelor ce te înconjurau, duioasa jale a tânguitului viorii din copacul amintirilor făurită de maestrul lutier al timpului, culoare, prietenie, căldură, iubire, apusuri explozive de-amor, răsărituri mirifice contemplate cu chipul iubitei înalături, curcubee electrizante de veselie, verdele crud al primăverii, aripile fluturilor cu gingăşie, azuriul cerului, negrul noptii tainice, argintiul stelelor.... of, le-am uitat! Perete mat, alb-mat, e tot ce-o să mai vedem...

Dar întreb "de ce?"
Şi-mi răspund tot eu (prin ei) "'fără motiv..." eşti doar mai "înţelept", mai pregătit să nu îţi mai spargă cuirasa de cerebralitate, vreo apropiere/prietenie/ iubire ce s-ar termina lamentabil...
Un ochi plânge de dorul iubirii, altul e fericit de lipsa durerii... "văd" lumea doar cu ochii minţii,lumea aşa cum mi-aş dori-o, cum mi-e sete s-o sorb toată, mi-e foame să mă hrănesc cu o clipă de lume fruumoaaaasă...

În mine, suflet ros de doruri, măcinat de deziluzii, cicatrici în sufletul ăsta, destule... fără riduri la suprafaţă, fără de zâmbet sau lacrimi,  dansez în vise, un dans ce-a uitat de mine în visele mele...
Afişez "portretul" de rece, culisez între bine şi rău mecanic/calculat, iau strâns curbe pe serpentina vieţii, fără s-arunc o privire la (posibilul)bine sau rău ce trece pe lângă mine... deci, "mi-e bine"!

În mine,
e un dor care doare,
mă simt departe de tine
inutil şi fără valoare...
Peisajul lipsit de viaţă,
zvârcolit de nopţi negre
pierdute în ceaţă de dimineaţă
şi rătăcit în zile tenebre...
Suflet pierdut, mi-am căutat,
a plecat departe, la tine,
nopţile-n zile am transformat,
doar să-ţi arăt că... mi-e bine!
Visez că sufletul nu mă mai doare
şi că inima-n piept nu mai bate,
nu văd lună, nici stele ori soare,
zorile-aduc o frică de moarte...
Un fum în palmă, o himeră mi-ai fost
şi-ai dispărut luând viaţa-mi cu tine,
Eu încă stau şi te-aştept ca un prost,
mort între vii, dar... mi-e bine.
Singur, printre oameni trăiesc,
doar visând ca nebunul la tine,
zile şi nopţi trec, şi-mbătrânesc,
minţindu-mă singur... Mi-e bine!

Gând, tăcerilor noastre...

Am rămas astăzi doar un tu şi un eu, nici măcar  două nume scrijelite în coaja copacului solitar de pe aleea virtuală unde ne-am întâlnit... două frunze plecate pe aripi străine de vânt, una ascunzându-se în spatele norişorilor de inocenţă feciorelnică, alta pierdută la talpa copacului siguratic ce nici măcar nu ne păstrează amintirea ... Tăcerile noastre suspină, ca vorbe legate la ochi, riduri crescute pe tâmple, şi cicatrici nevindecate în suflet, de suflet, de inimi în care a poposit prea timpuriu o toamnă.. de vise

Tăcerile tale mă dor zgâriindu-mi timpanul ,
Puzderii de cioburi şi fărâme mi-e lacrima,
Ale mele te-au liniştit, de parc- aş fi duşmanul,
Un balsam sufletesc, ce ţi-a alinat inima?

Tăcerile noastre rănesc tot ce-i mai pur omenesc,
Prietenie sau valori morale, uitate pe drum,
Mă stingeam fără ele, m-au făcut să trăiesc,
O clipă, frumoasă, dispărută deja ca un fum...

Născuse speranţa pentru noi, nu doar tu şi eu,
Izvorâse bucuria parcă din destinul ceresc,
Nu am să pot să-nţeleg şi-am să mă întreb mereu,
Cum s-a spulberat totul, fără măcar să bănuiesc...

Tu şi eu, frunze înfrigurate, pe alei umezite,
Eu şi tu,  minţi bântuite de gânduri hoinare,
Doar abis a rămas între inimi încremenite,
Nici un "noi" din acestă tristă-ntâmplare...

Nici nume scrijelite în copacul amintirii,
Nici poze-ngălbenite ca frunze de toamnă,
Nici rămas bun, doar vântul dezamăgirii,
Bătând dinspre tine, draga mea doamnă...

Frunze din suflet, pentru oameni...

Te-am cunoscut într-o explozie de toamnă ruginie, spre seară, înseninându-mi viaţa cu clinchetul râsului tău cristalin şi chicotitul molipsitor si-atât de fermecător... Bucata aia de viaţă, ce-o împărţeam cu aceleaşi pasiuni, tristeţi şi bucurii, gânduri ca frunze din suflet... Parcă priveam prin aceeaşi fereastră a minţii, cu aceeaşi ochi, ascultând cu-aceeaşi inimă, acestea sunt lucruri, poate banale, însă care apropie oamenii... O frază începută de unul şi terminată de celălalt, păreri  şi gânduri mutual completate... Părea atât de simplu chiar şi să găsim instantaneu subiecte noi de conversaţie, de parcă ne-am fi ştiut de cine ştie câtă vreme...
Însă, uite-aşa, ai trecut impasibilă pe lângă imprevizibilul care a fost şi nu i-ai dat o şansă, nesperatul care ar fi putut fi şi nu te-ai străduit să fie...
Minute s-au scurs şi zile s-au pierdut ca frunze arămii, muribunde prea timpuriu, în splendoarea lor....
Am să împrăştii-n vânt mănunchi de frunze din sufletul meu să se facă oameni... mai buni, mai întelepti, mai încrezători şi dornici de apropiere!

MI-E FOAME DE TINE... !!!!

(EROTIC "DANCE" ....)

Încep prin a mă pierde în aburul de vise ce mi te-ntruchipează, zâmbind.
... un colţ de soare...
Eşti îmbrăcată-n raze şi -straveziu- conturul de rotunjimi ascunse, apare şi dispare...
Cuprind cu mâna voalul ce te-a-mbrăcat...usoară-mi pluteşti pe braţul tandru, zâmbeşti....mă înfioară privirea ta şi buza ce-mi muşti, puţin tresare de gustul buzei tale ...plăcere dulce-amară ...
Sărut şi eu la rându-mi tot ce găsesc în cale: ochii mari, cu gene dese, obrazul de piersici coapte şi gatul lung mlădie sub buzele-mi ce caută înspre sâni să se coboare....
Şi tresar ca şi mirate -ele, buzele-, plăcut surprinse -parcă- de ce găsesc...voluptate, plăcere, senzualitate, foc aprig, răbufnire de patimă înecată, de-atât amar de vreme parcă încuiată-n tine, iar strângerea în braţe devine parcă de-o veşnicie ferecată-n lacrimă de dor nebun şi rebel ....
Mă contopesc în catifeaua blândă a pielii tale arse de soare, pârjolită de dragostea din tine ce nu mai ţine pasul cu timpul ... evadează înspre mine, răzvrătită, zglobie, tandră, focoasă, dulce ... ahhhhh cât eşti de senzuală ...!!!!
Ne pierdem în şoapte, săruturile, parcă nu mai găsesc ţărmuri ce nu pot să cuprindă, să caute spre adâncuri, spre locuri dulci ascunse, spre extaz, să guste TOT ... cu foame....cu sete ... tot ce găsesc alintă şi-ncep ca să trezească acel fior ce doarme ...
Cu gemete, plăcerea se-nalţă, răbufneşte, erupe, pătrunde-n trup, odată cu feeria care, prin tresăriri şi zbucium, la nesfârşite creste .... şi încă mai creşte ... incontrolabil ...
... o combinaţie de zbor de fluturi şi explozie vulcanică ...
... iar timpul s-a oprit în loc, nu mai există decât prezent şi noi într-un suprem "dans" erotic ...
....se-ntoarce din nou clepsidra (a câta oară, mă-ntreb:) ...
În aer, doar iubirea mai domneşte ... în tăcere ..., câte-un sărut mai cade, uşor, ca dup-o luptă
cu tunete de iubire ... cu bombe de plăcere .... feerie, extaz, străfulgerare din aripi de îngeri...

Povestea unei iubiri...

Am să vă spun povestea unor ochi căprui,
Ce-a început, aşa cum încep toate poveştile,
Cu-a fost odată, un el şi-o ea cu ochi verzui,
De când a întâlnit-o, i s-a terminat cu binele...

Da, s-a sfârşit când fata lui cea iubitoare,
L-a cucerit şi i-a furat din ochişori sclipirea,
Cu multe vorbe dulci,tandre şi amăgitoare,
Promiţând câte-n lună şi în stele, chiar iubirea...

Iar el credea că şi-a găsit perechea sufletului,
Şi-a scris iubirea-n sute şi mii de calde versuri,
Fără să se gândescă vreo clipă-n gândul lui,
Că ea, râdea, în timp ce el îi închina- universuri...

Dorul îl macină, pleoapele nu s-au mai deschis,
Inima-n cicatrici o poartă-n piept, şi cu durere,
S-au zădărnicit toate în el speranţă, ţel şi vis,
Iar viaţa, fără ea, nu-i mai oferă azi plăcere...

Din raza lui de soare, aşa cum el ades o alinta,
A devenit demonul care universu-i răscolise,
Prinţesa inimii, femeia care-o făcea pe sfânta,
S-a dovedit a fi, doar simplu vânzător de vise...

Şi după ce la-ngenuncheat, lăsându-l fără glas,
A dispărut subit ca o fantomă, în alte orizonturi,
Iar el, suflet zdrobit, uitându-se în zare a rămas,
Năuc, ne-nţelegând, cu ochii-n lacrimi către ceruri...

Doar întuneric în  ochi căprui, ori zi ori noapte,
Seninul, soarele şi lumina au uitat ca să mai vină,
Bânguie încă-acelaşi cuvinte fără sens în şoapte,
Priveşte-n jur, totu-i pustiu, lumea-i străină...

Povestea tandră de iubire a unor ochi căprui,
Şi-a unor perfizi ochişori verzui, ce iau în râs iubirea,
Nu va mai fi nicicând povestea ei, ci doar a lui,
Rămas singur şi trist, gustând amar dezamăgirea...

Iubiri virtuale, sentimente trezite doar în joacă,
De către unii poate plictisiţi în viaţa lor de zi cu zi,
Îţi pot face inima să sufere, tot întrebându-te dacă,
Merită să crezi în ea, hrănindu-te cu-atâtea iluzii...

Timpul se scurge, cicatricile se-nchid, dar  dor,
Ne-nţelegând nici astăzi motivul pentru care,
Ţi-a fărâmat inima şi ţi-a curmat al vieţii zbor,
Doar pentru că "e-n virtual" şi asta nu te doare...

Cine eşti ochi verzui, ce suflet de piatră poţi să ai,
Cum poţi să-ţi baţi joc de sentimente-atât de pure?
Când jurăminte de dragoste la ureche îi şopteai,
A fost o joacă zici... Mai poate pământul să te-ndure?

Desigur, odată şi-odată vei plăti preţul greu,
Pe care-l plăteşte oricine, după fapta sa,
Şi-atunci vei răspunde în faţa lui Dumnezeu,
Pentru ce ai făcut, eu sper să-ţi iei răsplata...

Aş vrea...

Aş vrea să fiu un nor pufos,
Să mă transform în ploaie,
Apoi pe trupul tău frumos,
Eu mi-aş dori să curg şiroaie...

Şi aş mai vrea să fiu o floare,
Pe care s-o culegi,să o miroşi,
Sau poate lacrima-ţi ce doare,
Din ochii-ţi tandri, languroşi...

Curcubeul care îţi bucură vederea,
Soare de vară ce-ţi încălzeşte trupul,
Aerul ce-l respiri, alintul ce-ţi ia durerea,
Să-ţi fiu prezentul, viitorul şi trecutul...

Aş  vrea să fiu reavăn pământul,
Pe care,desculţă, în zori de zi păşeşti,
Să te cuprind, aş vrea, ca vântul,
Luceafăr să-ţi fiu şi stelele cereşti...

Aş vrea să fiu ochii tăi de chihlimbar,
Inimioara, şi să bat la tine-n piept,
Multe aş vrea, dar văd că e-n zadar,
Plecată eşti demult, eu încă te aştept...

Căpşuna gurii tale dulce vreau să fiu,
Zâmbetul gingaş când mi te trezeşti,
Parfumul florilor din păru-ţi arămiu,
Aş vrea, of cât aş vrea, să mă iubeşti...

Încă te mai aştept...

 Sunt un străin oarecare, cu  ochi visători,
Diabolic de însingurat şi patetic de trist,
Mi-e  dor să zâmbesc, chiar să râd uneori,
Ai plecat, eu încă sufăr... biet masochist.

Îmi sufoci inima cu priviri ca ape-ngheţate,
Crede-mă că sufletul meu a rămas  gol,
Şi ars de rugăciuni stinse şi amintiri uitate,
E îngenuncheat şi  pustiit ca de viscol...

Singura strălucire de linişte amăgitoare,
Mi-o  aduce numai căldura braţelor tale,
Acoperindu-mă cald ca un apus de soare,
Scufundat seara, sângeriu, în ape de mare...

Am uitat de trecut şi-s nepăsător de prezent,
Nu-mi doresc, fără tine, să mai ating viitor,
NIMIC! Iubire, senin, culoare?Mi-e indiferent,
Mă simt adânc răvăşit de-un dor covârşitor...

Capătul curcubeului, se zice că ascunde averi,
Eu nu-mi  doresc decât iubirea ta adevărată,
Ţi-aş da, luna şi soarele din ceruri, de-mi ceri,
Orice, doar inima nu, că mi-ai furat-o odată...

Mi-ai înrobit sufletul şi m-ai făcut din om neom,
Acum plătesc cu surghiun în lumea nefericirii,
O umbră pe zid, stafie, nevăzut ca un cameleon,
Sunt viu dar nu trăiesc, răpus  de zeiţa iubirii...

Mi-aşez gândul să se odihnească pe tamplă ,
Îmi stăpânesc cu greu clocotul aprig al inimii,
Căci mii de-amintiri  prin minte îmi umblă,
Te iubesc şi te-aştept o viaţă, de-ar fi să vii...

Spulberă-mi vântule dorul, ca frunze-arămii...

Vâjâie toamna asta prin mine iubito,
Răvăşindu-mi sufletul cu-amăgiri,
Speranţa de mai bine n-am gasit-o,
Încă mai scotocesc printre-amintiri...

Mi-ai înfăşurat toamnă cuvântul,
Prea repede cu frunza ta ruginie,
Şi-am rămas tăcut ca mormântul,
Singuratic şi trist pentru veşnicie...

N-am  măcar timp să îmi acopăr inima,
Cu vise desprinse de pe Calea Lactee,
Speranţa-i din praf de stele şi e ultima,
Mă bântuie doruri grele, de tine, femeie...

M-ai răstignit pe crucea tăcerii şi iată,
Îmi bat toamnele târzii la tâmple cărunte,
Inima-mi tresare adesea zbuciumată,
Mor ani fără tine, riduri la mine pe frunte...

Mă bate vântul deşertăciunii iubito,
Îmi cad speranţe ca frunzele moarte,
Ai plecat, eu încă liniştea n-am găsit-o,
Îmi plânge toamna speranţe deşarte...

Strivesc covorul ruginiu de frunze ,
Sub talpa-mi sufletului zbuciumat,
Îmi alin cicatrici, cu poeme confuze,
Ale inimii ce te iubeşte, deşi ai plecat...

Spulberă vântule gându-mi bizar,
Aleargă învelit de mantia arămie,
Du-mi gând bun la ea, lasă-l în dar,
Tot ce-mi doresc e, fericită să fie...

Uite trec anii la tâmple cu fire-argintii,
Curcubeele-apun, noi constelaţii apar,
Eu iar te-aştept azi, ca şi ieri, ca să vii,
Dar tu mai uitat şi te-aştept în zadar...

Ai fost lângă mine într-o zi de ianuarie ...

Era o după-amiază albă. Albă şi calmă. Un ianuarie care se aşternuse simplu şi clar, alb înnebunitor şi nesfârşit pe lângă şoseaua neagră, curată, şerpuitoare, pe care motorul maşinii torcea egal, discret, de mai bine de o oră. Un alb fantastic, plin, pufos, cum numai în copilărie îmi amintesc să mai fi văzut. Crengile copacilor erau pline de zăpada care rămăsese suspendată ca prinsă în rama unei fotografii. Senzaţia incredibilă de capăt de lume.
La radio a început Unchained Melody, moment în care am tresărit, am revenit în prezent din cine ştie ce gânduri pierdute, mi-am dus mâna dreaptă la inimă cu un gest firesc, plin de căldură şi de tandreţe şi preţ de o clipă parcă privirile ni s-au întâlnit în oglinda retrovizoare, pentru ca apoi să revin la peisajul absolut fantastic ce se deschidea în faţă. Trecusem de un cot al drumului care deschidea panorama cu totul, dealuri inegale, unele împădurite, albe, albe, albe... În faţă – şoseaua neagră, şerpuitoare şi tăcută.Nu ştiu ce şi în ce măsură a întregit clipa, simţeam parcă lângă inimă căldura mâinii ei, gestul în sine, adolescentin, muzica aproape curgătoare, fantomatică, nesfârşirea spaţiului alb, senzaţia de capăt de lume sau de vreme... dar suprapunerea senzaţiilor a format momentul privilegiat, unic, închis ca o sferă perfectă, transparentă, suspendată într-un vid de memorie. Mintea perfect golită de gânduri, de întrebări, de nelinişti, de griji mărunte s-a umplut brusc de frumuseţea inegalabilă a momentului. Eram fericit... era "lângă mine"! Şi-atât... Cu o certitudine aproape matematică. Ca şi cum, preţ de o clipă, s-ar fi deschis lumea sau spaţiile sau timpul sau cine ştie ce dimensiuni ascunse şi ar fi năvălit afară, stihial, fantastic, cu furie, cu obstinaţie, nealterată, Frumuseţea, în forma ei ingenuă, de început de lume. Lumea începea parcă atunci, se crea sub ochii mei uimiţi şi plini de minunea care se întâmpla acolo, întreagă, întrupându-se în forme nebănuite. Ca şi cum existenţa făcea o reverenţă adâncă în faţa mea, înclinându-se cu graţie. Nu mai curgea timpul prin mine, curgeam eu prin timp, luam forma uitată a sentimentelor, întregind spaţiul ca o piesă de puzzle, piesa perfectă, ultima, care închide cercul.
Nu ştiu niciodată dacă, să iubesc momentul în sine, sau amintirea lui... Mi-a rămas în memorie întreg, ca o întrezărire de-o clipă, ca un soi de anamneză care răscoleşte prezentul cu o forţă cutremurătoare. Frumuseţea e în noi şi în cei de lângă noi. În mâna întinsă şi-n fulgii de zăpadă, în felul în care se răsfrânge un surâs într-o oglindă şi în felul simplu, curat, în care uneori, rar, dar înalt, dragostea ne învaţă să privim lucrurile ca pentru întâia oară....
...ai fost lângă mine într-o zi de ianuarie ...
Apoi ai plecat, dar eu (incă) am rămas să te-aştept ...

În sufletul meu e toamnă... toamna iubirii!!!!

Sufletul ar putea fi o toamnă?
Este o toamnă! Mereu lasă ceva în urmă, păstrează ceva în el şi se pregăteşte pentru o trăire nouă... sufletul este o aşteptare!
Ce fel de aşteptare?
Suflet în suflet! Niciodata nu ştii ce aştepti, niciodată nu ştii cum va arăta până ...până nu găseşti ce-ai visat, nu-i aşa ... ? Nu ştiu... eu, cred ca da ... Venise pe neaşteptate, ca de obicei... Ea, tomna iubirii ... Asemenea greierului din poveste, mă holbam şi eu la ea, cu ochii trişti, murmurând ca pentru mine "nu credeam c-o să mai vii"... Dar ea, m-a privit duioasă, cu ochii ei mari de octombrie şi mi-a aşezat pe cap o cunună din frunze galbene de nuc şi roşii de măr... Obişnuiam să le spun "frunze moarte" cândva, dar Ea mi le-a dus uşor la ureche, să le ascult bătăile aproape imperceptibile ale inimii... aveau să renască... la primăvară! Mirosea a dulceaţă de gutui, a compot de prune şi a must, a frunze moarte, vânt şi umezeală mocnită, a ploaieflori veştede şi nori înfriguraţi, da, mirosea a toamnă... M-a luat de mână şi ne-am plimbat apoi puţin printre vrăbiile încă zglobii şi zgomotoase, ca şi cum vântul n-ar fi început să bată furios în fapt de seară, iar norii nu s-ar fi îngrămădit invidioşi deasupra noastră, gata să ne trimită săruturile lor reci pe frunţile fierbinţi de îndoială... Era tristă, aşa dezbrăcată de sentimente şi cu vise spulberate de vânturi... era însă şi frumoasă...
Era frumoasă ca mângâierea lunii pline din nopţile albastre ale copilăriei... Mi-a umplut braţul cu crizanteme de toate culorile, apoi s-a înălţat ca un fluture în văzduh...
Nu, sufletul nu poate fi o toamnă... Toamna, este un suflet!
Toamna iubirii este ... sufletul meu!!!!

În aşteptarea iubirii tale...

Mă gândesc la prima noastră întâlnire. Oare cum va fi prima atingere de mână? Vom simţi cum pământul ne fuge de sub picioare şi cum sufletele noastre se unesc într-o îmbrăţişare tandră? Oare cum va fi primul sărut, prima îmbrăţişare? Vom avea buze tremurânde şi ne vom ţine în braţe de frică să nu ne dăm seama că e doar un vis? Ne vom căuta buzele şi vom încerca să sorbim licoarea dragostei? Oare cum va fi prima noapte de dragoste? Voi simţi oare sub mâinile mele pielea ta fină şi voi încerca să-ţi acopăr goliciunea cu trupul meu? Oare vom simţi aroma trupului proaspăt iubit? Oare vom gusta plăcerea enormă ce o oferă două trupuri înlănţuite într-un lung şi pasionant sărut? Visez să te strâng în braţe, să fii a mea, să te sărut, să-ţi caut buzele că două petale de trandafir şi să încerc să le gust dulceaţa şi să te simt sub pieptul meu fierbinte şi dornică de iubire. Ştiu că voi încerca să te am cât mai aproape şi să te iubesc până la epuizare, aşa cum numai un trup de femeie poate fi iubit. Şi ştiu că voi fi acolo, cu tine, şi ne vom iubi în ploaie, că doi îndrăgostiţi ce uită de tot ce-i înconjoară şi nu le mai pasă de nimic, în afara de dragostea lor… şi ştiu că vei fi şi tu acolo şi ne vom transforma visele în realitate… şi ne vom devora unul pe altul în fiecare noapte având să ne trezim în fiecare dimineaţa aceiaşi, dar cu o dragoste crescândă cu fiecare noapte petrecută împreună. Şi mai ştiu că ne iubim, aşa cum două suflete pereche se iubesc, şi nu ţin cont nici de timp şi nici de spaţiu, pentru că nu-i mai preocupă materialul, tot ce vor e să fie împreuna şi să se iubească până ce moartea îi va despărţi…
... abia atunci va înceta aşteptarea…

Trepte spre cerul sufletului...

Pe scara mea sentimentală, printre nori,
Înaintam, la blânde feţe visând,
Trepte frumoase, cu nume de flori,
Mă amăgeau, din când în când...

Eu privindu-le cu drag, mă opream,
Să le-mbrăţişez şi miros suspinele,
Cu zâmbet pe buze descopeream,
C-ades, mă  inspirau şi muzele ...

Porneam iar la drum, din nou calător,
Dar mă trezeam plin de dorul din stele ,
Şi nu ştiam dacă să urc sau să cobor,
Amare amintiri, îşi vor depăna basmele ...

Îmi mai smulg un fir de păr de la tâmplă,
În cuibul lui îmi clocotesc visele,
Vreau să le-ating, nu ştiu ce se-ntâmplă,
Din gânduri, îmi apar doar ispitele ...

Flori delicate, chipuri dragi, iubiri apuse,
Ce mi-aţi luminat viaţa, apoi aţi plecat,
V-am iubit toată viaţa, mi-aţi fost muze,
Vă păstrez un loc în inimă, nu v-am uitat...

Visez

Stând uneori seara la fereastră şi privind la stele, mă adâncesc în visare, e acel vis de fericire, un vis îndrăzneţ, care îmi dă impresia că odată voi ajunge să ating stelele, pe care acum doar le admir... Acel vis naiv, în care totul este posibil, oamenii sunt buni, iubitori, oneşti... în care există iubire, fericire, dragoste pentru toţi.... Încerc să clădesc, în jurul meu, un castel din vise şi speranţe, mă amăgesc cu singurătatea şi considerând-o a fi o stare normală, în care mă simt bine, în care nu deranjez şi nu mă deranjează nimeni, sunt doar eu, suflet rătăcit pe acest pământ... Cred că am "greşit" secolul în care trebuia să mă nasc, prea multă "viteză", indolenţă, oportunism, nepăsare, lipsă de romantism pe tărâmurile şi zilele pe care le trăiesc, de parcă a fi romantic, sensibil, sau pur şi simplu visător e o slăbiciune in lumea asta pusă numai pe căpătuială, mult prea pragmatică şi cerebrală(nu că acestea ar fi defecte, ci perseverarea în ele...) pentru gustul meu... Aşa încât îmi reiau locul la fereastră, afară plânge molcom ploaia cu picuri leneşi căzuţi dintr-un cer plumburiu... Mi-e dor de stele şi de lună, o lună babană şi dolofană ca un paşă ghiftuit... Acolo am să te învit iubire, în ritmul ameţitor al serenadei stelare, la un ultim vals, doar doi, noi doi şi lumea toată va fi a noastră...
Însă e toamnă şi seară, şi plouă, de-atâta ploaie mi s-a decolorat şi zâmbetul...

Parfum de poezie...

Cu fiecare particulă a existenţei, depun la picioarele tale pasiunea roşului de trandafir, o ating delicat cu degetele dorinţei, cu pulpa sufletului, pentru a scrie poveşti de iubire, în inima ta...
Soarbe-mi cuvintele scrise pe fiecare petală, cuvinte ce înfloresc în curcubeul născut din roua ce-l pudrează cu lacrimi de dor în fiecare zori-de-zi, în culoarea ce-o torni în obrajii mei după fiecare sărut ce-l dai dimineţii, cu privirea ta...
Iar zâmbetul ce mi-l dăruieşti, stoarce vers de fericire din sufletu-mi ce vibrează la fiecare atingere a cuvintelor tale de bun găsit, uşor dulci-somnoroase, sub mantia aurorei...
Priveşti adânc în ochii mei şi extragi doza de aventurin, electrizant şi pasional, încălzit sub raza ce-o emană tandreţea ta... Prezenţa ta îmi conferă echilibru, pace şi inspiraţie... iar sufletului meu, roşul de trandafir al iubirii tale, îi răspândeşte -mereu- parfum de poezie...

Bună seara iubito... oriunde te-ai afla!!!

Pasiune mistuitoare...

... mă opresc din alergat prin tine ...
... sunt gol, fierbinte şi sângele-mi clocoteşte ca lava topită ...
... uit să mă mişc să respir sub ochii tăi, privirea ta mă încinge ...
... în timp ce buzele tale mă topesc, până sub piele mă cutremur şi sunt asemeni unei frunze purtate de vânt înspre abis, a unei batiste de mătase brodată cu lacrimi de curcubeu nenăscut ...
... iar tu, tu mă destrami încet sub palme, dezbrăcându-mă de mine ...
... mă răsuceşti după degete şi mă întorci pe dos ...
... tu ...
... sunt ca o vioară ce nu-şi mai aparţine ...
... sub arcuşul trupului tău, muzicianul perfect ce ştie să nască simfonii, din ultima mea coardă întinzându-mă pană la sunet, te ascult cum îmi cânti şoptind iubirea clocotindă ...
... îmi pari o ploaie ce mi se prelinge între recifuri de stele ...
... pipăim noaptea cu ochii fierbinţi cuibăriţi unul într-altul, iar din palme ne cresc vulcani ...
... degetele noastre, curg încet, unul-altuia peste piele, asemeni unui dans de fluturi, şi zburăm împreună prin noi ...
... ATÂTA foc, şi jar, şi pasiune ...
... sunt plin de tine ...
... ard ...
... tu ... 

N-am vrut decât să te iubesc...

N-am vrut deloc ca să te fac să suferi,
Că, înger sau demon, îmi eşti dragă,
Am vrut să-ţi scriu pe petale de nuferi,
Că tu mi-eşti viaţa, şi lumea întreagă...

N-am vrut să-ţi arat suferinţa mea,
Nici dorul ce inima mi-l poartă...
Am vrut doar să îţi arat că iubirea,
E totuşi, în sine, o preafrumoasă artă...

Crede-mă n-am vrut şi-n veci nu aş vrea,
Să-ţi spun că iubirea noastră e sumbră,
Aş vrea însă, să mă laşi, dacă s-ar putea,
Să te iubesc. Atât, chiar tainic din umbră...

Prăbuşire...

Luceafărul cade încet din înaltul cerului,
Ce-absurd, va renunţa la strălucire oare?
Nu plânge nici un suflet de-amintirea lui...
Of, Dumnezeule, dimineaţa asta doare !

Şi nu-i opreşte nimeni ultima cădere ,
Nu zice nimeni cuvântul care se cuvine,
Iar el, disperat se aruncă, de durere,
Căderea lui, exemplu pentru orişicine...

Prea multă durere fâlfâie sfâşiind zări,
Vorbele prea sărace pentru aşa o despărţire,
Storc lacrimi amare pentru neîndurări,
Biet prinţ în noapte, acum al morţii mire....

Cum te curtau, când străluceai, sute de stele,
Se gudurau, chiar implorau atenţia ta,
Le-ai sfătuit, iubit şi ocrotit în clipe grele,
Ele te-au uitat pe rând, frângându-ţi inima....

Îngenunchiat de-atâta dragoste şi de viaţă,
Te prăbuşeşti alene-n ultimul tău zbor,
Iubirea ţi-a fost altar doar până-n dimineaţă,
Şi-acum singur şi trist, te stingi de dor...

Fără dragoste, nu-i nimic. Nici strălucire,
Nici bani, putere, nici oricâte-averi de strângi,
Nu poţi trăi pe lumea asta fară de iubire,
Chiar prinţul nopţii poţi să fi şi tot te stingi...

Îmi plâng pe umăr fluturi...

Îmi plâng pe umăr mii de fluturi,
Tandre gânduri trimise către tine,
Pictate în culori de curcubeuri,
Ofrandă pură alor noastre destine...

Prin decorul străbătut de trenul,
Ce mi te duce tot mai  departe,
Plouă lacrima-mi , căci destinul,
Cu fiecare kilometru ne desparte...

Adânc e-n trupul meu, cuţitul temerilor,
Niciodată reprimate pe de-a întregul,
Sorb singurătatea temporară dorurilor,
Văd în geam, cum ţi se reflectă, chipul...

Te văd îngândurată şi cu ochii reci,
Şi mintea ţi-e plecată-n alte direcţii,
Nici nu-ţi mai aminteşti de unde pleci,
Şi nu-ţi mai e dor, de ale mele-atenţii…

Mi te imaginez cu gândul la noi, la mine,
Momente-n care fugim unul către altul,
Of Doamne, cât aş fi vrut să te pot ţine,
Dar n-am putut şi s-a ales doar praful...

Prăbuşindu-mă din înălţimea dorinţei,
Părăsind banalitatea lumii vulgare,
Am descoperit o altă lume, a căinţei,
Şi a simţurilor prefăcute-n nepăsare...

Mi-e dor de mângâierile drăgostoase,
Când încleştaţi în sublimă îmbrăţişare,
Am petrecut momente-atat de frumoase,
Cât te-am iubit şi te iubesc, cu disperare...

S-au dus dulci clipe, tandre, clipe de extaz,
Gustat cu atâta poftă, nesaţul, în orice zi,
Nu mi-a ramas decât o cup-amară cu necaz,
Să-l sorb, de dorul tău… că tu n-o să mai vi!!!

Când nu ştii ce să alegi, aruncă zarul...

Azi m-am hotărât, alege! Iubire sau despărţirea?
Ori poate vrei să ne jucăm soarta  cu zarul?
Nu te uita în jur, nu-ţi căuta din nou scaparea,
Trebuie să mă-nţelegi! Îmi este plin paharul...

Sătul să sorb incet pelinul, cum alatădată,
O făceam fără să stau deloc pe gânduri,
Vreau să ştiu! De ce ai fruntea încruntată?
N-ai înţeles? Te rog, citeste printre rânduri!

Poate te-ntrebi în gând care mi-e scopul,
Şi pentru ce m-am decis, s-alegi măcar acum...
Ascunzi privirea, nu vrei să îmi "faci jocul",
Şi te prefaci, că te ridici să-ţi vezi de drum...

Tandru dar hotărât, pe umăr mâna mea ţi-o pun,
Cu suflet sfâşiat, te rog să stai, ultima oară,
Dar e-un nu ştiu ce în tine, şi un nu ştiu cum,
Ce te opreşte să vorbeşti, chiar dac-o să mă doară...

Îţi torn un un vin şi pun zarurile, ai ci pe masă-n faţă,
Te-aşezi, pari amuzată şi îţi cauţi iarăşi locul,
Privindu-te în ochi îţi zic: Nu poţi avea totul în viaţă,
Te rog, nu zâmbi! Hotăreşte, sau începe jocul...

Nu mă iei în serios. E rândul meu să mă ridic,
Te uiţi cu coada ochilor şi-ţi pare că visezi,
Sunt trist, dar hotărât. De azi poţi să nu mai zici nimic,
Eu am plecat. Te las, de drumul tău să-ţi vezi....

Oare de ce-ai ales să taci? Voi ştii vreodată?
Încă te mai gândeşti? Oare ţi-ai terminat paharul?
Refuzi să mă priveşti şi încă ai fruntea încruntată,
Eşti tot nehotărâtă şi înca ţii în mână zarul...

Acum poţi să-l arunci, ca să vezi ce-arată,
E numai jocul tău, iar continuarea-i imposibilă!
Mă-ntrebi, oare-o să ne mai iubim vreodată?
Regret, dar NU! Voiam o viaţă, iubire şi nu milă...

Ultimul drum...

Disperare...

Nu mă privi cu ochii ăia trişti,
Nu vreau s-accept că nu exişti,
Nu-mi este simplu, nu e nici uşor,
Să uit de tine. Mi-este  atât dor!!!
NU pot! Nu cred! Mai bine mor!
De ce să pleci când tu decizi?
Ce-alegi, să dai viaţă sau o ucizi?
De ce iubirea noastr-ai lepădat?
Oare eu, pentru tine, n-am contat?
Hai spune-mi că mă mai iubeşti,
Că n-ai să pleci, c-acum glumeşti…
De ce te dai’napoi doi paşi?
Ce faci cu mine? Cui mă laşi?
Uită-n genunchi la tine vin!
Lasă-mi, TE ROG, răgaz puţin,
Să mai apuc să-ţi mai vorbesc,
Iubito-ţi jur, nu te minţesc!
Şi crede-mă că TE IUBESC!!!
Ce spui? Nu poţi? De ce aşa?
Oh, nu, rămâi şi nu pleca!!!
Te rog… Degeaba… A plecat…
Nu cred, nu poate fi adevărat!
M-a parăsit şi-s disperat…!
Mă uit în jur… de ceva să m -apuc,
O mai veni? S-o mai aştept?
Ce să mai fac? Un’ să mă duc?
Am un cuţit parcă în piept...
Nu pot să cred... Nu este drept!!!
Din vise împletite-n curcubee,
Speranţe puzderii cât Calea Lactee,
Am mai rămas doar singur cuc,
Cu doruri grele viaţa mi-o mai duc,
Şi-mi plânge inima după iubire,
Speranţă nu mai am în fericire,
Mă sting ca lumânarea-n vânt,
Un singur drum mai am, către mormânt...

Murind, aş învăţa să te iubesc....

Aş vrea să strâng, tăcut, în pumn nisipul,
Clepsidrei anilor şi-atâtor vise ce au fost,
De-ar fi să cred că cerul plânge timpul,
Poate că iară mi-aş găsi în viaţă-un rost....

Albastrul cerului... nu-i albastru, parcă moare,
E doar o uitare în curcubeul de culori,
Păşesc în praful dintre stele căzătoare,
Pribeag, neânţeles, cum am păşit de-atâtea ori...

Azi scriu poeme plânse, adesea ne-nţelese,
Încep să cred numai în demoni nu şi-n îngeri,
Aş vrea să fiu poet şi scriitor, dar nu îmi iese,
Sunt doar un simplu om, printre  înfrângeri...

De-ar fi să cred în viaţa de apoi, în nemurire,
Nu aş mai sta pe gânduri şi fără să greşesc,
Te-aş aşeza-n sufletu-mi eterna mea iubire,
Accept destinul şi murind, aş învăţa să te iubesc....

Am să îmi strâng în suflet dor de pretutindeni,
Şi-am să-l culeg din valurile vieţii astăzi reci,
Ofrandă ţie doar, că nu aş mai privii pe nimeni,
De teamă că, tu iarăşi, ai putea să-mi pleci...

Îmi pun sufletu-mi în mâna ta, strânge pumnul,
Cu-alint şi versuri ţi-aş picta pe veci iubirea,
În palmă, aş trasa linia ce reunindu-ne destinul,
Ne va aduce iarăşi împreună, gustând fericirea...

Visez la tine şi la privirea din care-arunci scântei,
Mă-ngenunchează într-o explozie de căldură şi culori,
Mi-e dor de ochii tăi dragi, dar şti că tu ucizi cu ei?
Eu ştiu! Căci am murit, îndrăgostit, de-atâtea ori...

Mă plânge toamna...

Am învăţat de la frunze să tac.. să-mi tac durerea, să-mi tac iubirea, să-mi tac ofurile şi dorurile ce mă macină, să tac…! Am învăţat de la vânt să îmi vărs necazul şi-amarul în aprigi spulberări, să-mi leagăn amintirea… am să învăţ de la ploaie să-mi plâng chemarea, şi  să-mi plâng privirea… şi-atunci am să plec spre apusuri mai prietenoase, acolo unde frunzele vor mai sta cu mine… şi astfel, la margini de tăcere, am să învăţ să te ascult pierdut în crepusculi, cu petale de trandafiri la picioare te voi aştepta…acolo unde magnoliile înfloresc acajou şi briza ce-mi adie tâmpla, are aroma trupului tău… Am să mă dăruiesc ţie în frunze legănate de doruri, nebunie împinsă spre margini de gând, ca o chemare telurică a sevei urcând în copaci prin inele… Şi te aud… şi te simt… şi offf cât te doresc.... şi te striiiig…
Îmi răspunde numai toamna plângându-mă cu lacrimi de frunze moarte...

Blue...

Din frunze ţi-am împletit azi, crâmpei de gând hoinar, aruncare zăludă în fărâmă de timp şi dezmăţ de culori… mă desfăt în apusurile albastre răsfrânte sub genele tale… te aud printre frunze… te chem printre frunze… te iubesc printre frunze… inimă albastră de toamnă răsărită sub fruntea şi pieptu-mi stins de ATÂTA dor… te reinventez în aleanuri căprui, sclipind din ochi cu priviri calde, ce odată îmi făceau dimineţile senin- albastre…
Şi spune-mi,  spune-mi cum să reânviu liniştea înserării, TU drag odor ce-am învăţat să te iubesc…? 
- Cu lacrimi pe gene, cu zâmbet-amar…?
Te-am cunoscut acum câteva mii de frunze căzute şi alte mii au mai trecut peste noi până când, într-un vis, ne-am îmbrăţişat pentru întâia oară… te-ai trezit fericită la pieptul meu şi mi-ai zâmbit plină de dorinţă şi căldură…  Timpul îşi duce veacul, eu doar dorul greu de povara simplei sale nemuriri… clipa ce-mi tace, ca frunza leganându-se-n vânt, mi-a înmărmurit sub aripa amurgului albastru… de inima albastră… amurgul iubirii îşi cerne molcom firele de lumină, aşteptând luna, ca pe-o Craiasa a viselor mele… trista precum scoica văduvită de perla ce-i dădea strălucire în oceanul -şi el- albastru…
Iar vântul, hmm, vântu-mi bate dinspre răsărit,  purtându-mi frunzele încleştate pe margine de zare… marginea de zare unde te-am întâlnit seară-de-seară, căutându-ţi depărtarea printre vlăstari verzi ATÂT de dragi ţie şi înnecată în dragele lor frunze…
Mai spune-mi, zi-mi, vorbeşte-mi, alintă-mi sufletul plâns de frunze din toţi copacii pe care i-am cunoscut şi m-au iubit vreodată…. şi-acum nu mai sunt!

Gand de toamna...

În toamna asta blândă, mai am numai un gând,
Să te iubesc la fel de pur, precum o lacrimă tăcută,
Ce-o văd adesea, pe-obrazul tău frumos curgând,
Pe care-o culeg cu buzele-mi flămânde, ce-o sărută...

Ai să mă vrei în toamna asta, sau iarăşi mă opreşti?
Buzele nu-ţi mai murmură de mult tainice şoapte,
Offf Doamne, zilnic te visez şi ce frumoasă eşti...
Cu tine-adorm şi mă trezesc din zori şi până-n noapte!

Deschide geamul spre iubire, că -iată- se-aude,
Cum vântul dorului, prin frunze zdrobeşte tăcerea,
Purtat de gându-mi, ce zboară pe-aleile de lacrimi ude,
Cu copaci desfrunziţi de-amor, ce-aşteptă învierea...

Pun cruci pe cuvinte...

Între cuvinte şi necuvinte mă opresc... sub tălpile goale ale gândurilor, răsuflarea mea e asemeni unei pietre încinse. Tâmplele îmi sunt albe de intrebari între fire de păr încă tânăr, îmi ticăie timpul sub frunte şi mă răscoleşte de mine... şi în mine … O alarmă prelungă şi tânguitoare, iar apoi din nou linişte. Îmi amutesc chiar şi mie, stând la malul dintre rostire şi tăcere … Din când în când un ţipăt albastru, asemeni unui albatros veşnic călător peste întise ape, îmi taie sufletul de-a curmezişul, ca apoi, să se ridice vertical purtând pe aripi sclipiri verzui …
O fi speranţa că nu toţi oamenii sunt deşerturi, unii încă mai ştiu să înflorească-n suflet, ca roşu boboc de trandafir, chiar dacă e departe câmpul de unde-şi trage seva, culoarea, aroma, esenţa, puritatea, melodia …
Un val alb, îmi spumegă auzul cu sunete înşelătoare de sirene şi ştiu că mi-am mai auzit un oftat… al câtelea oare?
… mi-am uitat cântecul iubirii şi sunt mut …
… am început să îmi diger surâsul, roua lacrimii deja mi-l decolorase, e straveziu, translucid, transparent, pal, şters, palid, e… sec şi gol şi vid şi-abis de neputinţă …
… mi-e teamă  -sau nu mai pot?- să mai zâmbesc senin şi larg …
… mai bine amar şi într-un colţ de gură …
… nu-i trist şi fals, aproape pervers de fals, hmmm, ca o mască zâmbitoare pe faţa unui clovn trist …?

Pe buze au învăţat să îmi crească morminte, pun cruci pe cuvinte şi simboluri, iar apoi le îngrop adânc în suflet... cât mai adânc, acolo unde nu pătrunde nimeni... Au murit câteva părţi din mine, eu le-am intins simbolic o mână, a prietenie... le-am plâns azi cu ultima lacrimă şi am renăscut într-un gând monocrom … de mâine, am să învăţ din nou rostirea… azi însa stau la malul din mine şi privesc un soare întors pe dos, probabil din mijlocul tăcerii nu poate să răsară decât luna-n întuneric …
Unde-o fi soarele, unde–o fi raza mea de soare….?
Oare-am s-o regăsesc între firele de nisip ale clepsidrei timpului care cerne  ziua de mâine…?
Ieri deja s-a topit…
Azi nu prea mai există …
Nu-i sigur ca mâine va fi …
Şi-atunci, când o să mai fie…?

Iarăşi plângi tăcut şi resemnat.... în fiinţa mea, roua lacrmii tale se strecoară delicat rănind petala-ţi catifelată a obrazului ... o o cruce-n dreapta noastră ne priveşte trist, se-aude-un dangăt de clopot, ce răsună lugubru, biciuindu-mi tâmplele zvâcnind ... îţi spun : Iubito, în veci să nu te îndoieşti, că dragostea mea pentru tine trăieşte... Deşi eşti în mine, strecurată-n fiecare particulă, în fiecare atom, te simt atât de departe ... nu vrei să-mi spui, nu poţi ... dar simt că ceva trist ne desparte. Îţi simt frica respirând prin toţi porii,deşi,  n-ar fi trebuit sa şti că te iubesc..

Degetele astea nu mai ştiu să aline...
Împreunate ca pentru ruga de seară,
Tremuratoare, le indrept către tine.
Am obosit, nu mai vreau să mă doară!

Nu te pot cuprinde, cu două mâini reci...
Pot insa creşte chiar din degete vise,
Răsfirate pân'la cer, ca nori singurateci...
Rădăcini ce pământul cu cerul unise…

Nu te pot cuprinde cu două maini calde...
Dar pot alina singuratatea unui gând pur,
A aceluiaşi gând, ce sub privirile-ti blânde
Lângă tâmpla ta, mă ascundea singur…

Mă-ntunecă aşteptarea -pasăre rănită-
De arma tăcerii tale, crunt, drept  in chip
Mă topeşte dorul, îmi este viata cernită,
Se scurg clipe în vânt, ca un fir de nisip…

Sunt fericit când mă luminează ochii tăi …
Biată jucărie, în mâinile tale dragi, zeiţă -
Mă simt fluviu de lavă, curgând către văi
Şi şoaptă târzie, la margine de poieniţă...

Îţi sorb adierea, Femeie-Primăvară-Poem,
Eu temerar îngenunchiat, ajuns dîntr-un vis
De pe acoperişul lumii, direct in blestem,
Pustie şi-amară mi-e viaţa fără tine… abis.

Fii bună şi aşează, lespedea unei amintiri.
Pe altarul tău, iubito, ce s-a cuibărit în mine
Mi-e dor să te aud, sunt sătul de-amăgiri,
Ce-mi fac, din suflet si inima, intinse ruine…

Jur-împrejurul nostru pădurile-uriaşe,
Ascund adânc în ele viaţa aspră în clocot -
Intrate-n amintire, ca templele incaşe,
Inimile noastre vestesc cu-acelaşi ropot.

…În templul tău, iubito, noi sprijinim înaltul,
Dă-mi inima ta, s-o port la gât, lângă un Christ,
(Căci axa lui noi suntem, topiţi unul în altu)
De-argint sfinţit, de-un bun calugar sufletist,

Şi buzele să le pun în buzunarul de la piept
Lângă batista de mătase… iar sufletul blând,
Ca un curcubeu răsărit, prea mândru concept,
Am să-l port, din zori până-n seară, in gând

Când voi ieşi să mă plimb cu Luceferii.
Şi să plutesc, singuratic, printre stele …
Voi veghea cu dragoste, trimiţând îngerii
Să-ţi şoptească la ureche, cuvintele mele:

-“Eu mult te-am mai iubit şi te iubesc,
Deşi îmi este soarta crudă şi amară,
De dorul tău , încet, eu mă sfârşesc…
Înduplecă-te şi vorbeşte-mi iară …

Că nu e om să nu greşească-n viată
Ori tu, ori eu, sau oricine poartă vina…
Ajunge pedeapsa, tăcerii de gheaţă,
Alungă-mi întunericul, redă-mi lumina.. 

http://www.youtube.com/watch?v=RSjadgGzNfY&feature=share&list=PLAB3134DE6965A966