Atât de sărac fără tine...

Frunze cad asemeni unor picături ruginii, 

Le zâmbesc şi alerg în mijlocul lor să le prind,

Cu mâini întinse le strâg, închizând ochii,

Mă simt copil fericit şi melancolic râzând..

Îmi place să le las să-mi ningă părul şi chipul,

Mulţumesc toamnă cu fulgi umezi şi coloraţi...

Palmele-mi simt nervuri de viaţă şi timpul,

S-a oprit. Liniştea apasă pe ochi-mi extaziaţi...

Undeva printre ele trăiesc câteva clipe ce ştiu,

Încă să mai bată atât de frumos în mintea mea,

Ca un orologiu solitar ce bate noaptea târziu,

Neuitând niciodată să spargă timpul şi amintirea...

Le-am adunat şi le-am dus la ureche, nu-s moarte,

Vibrează când soarele mai aruncă raze de-aramă,

Ele rostesc cuvinte de dor şi de dragoste şoapte..., 

Dansează murind, sărutând pomul, ce şi-a scuturat coama...

Zâmbind destinului aşa cum numai tu ştii să zâmbeşti,

Zic: " ne-au trecut atâtea toamne şi le-am trecut şi noi lor,

Am ruginit  în atâţia ani de ne-noi...încearcă să  mă iubeşti"...

Copacul îşi întoarce privirea spre cer, nepăsându-i că mor...

În păr văd nuanţele clipelor, în ochi îndoiala întrebărilor, 

Dar în suflet... am aceiaşi culoare rubinie calmă şi caldă,

Am fost mare învolburată de iubire dar acuma mi-e dor,

Am rămas un ocean răbdător, ce plaja ta cu valul o scaldă...

Tu pe un mal, eu pe celălalt. Între noi, o infinitate de linişte,

De sentimente.moarte ca frunzele aşternute în calea mea,

Molcom, liniştit dar regretabil...iubirea de tine-mi asfinţeşte,

Desculţ de ea, păşesc printre atâtea culori, uitând dragostea...

Emoţionat valsez sub atingerea lor pătrunzătoare şi mi-e bine,

După multă vreme eşti acolo. Te-am desenat în gând n-a fost greu,

Te ştiu pe de rost ca pe rugăciunea de seară şi nu mă pot abţine,

Să-ţi fac cale printre frunze, din palme, că mi-ai fost demon şi zeu...

Te-am visat mireasă, sărutându-mi frunza sufletului,

Dar m-am trezit deodată ca un nou născut abandonat,

Mângâindu-mi fruntea te vedeam cu ochii gândului,

Dar tu, ai ales tăcerea, despărţirea brutală ş-ai plecat...

Totuşi e bine să-mi fii amintire caldă la timp de neuitat,

Din ochii mei cad frunze de dor. Mai bine decât incertitudine,

Mi-a fost şi încă mi-e greu însă mă bucur că s-a întâmplat,

Aş fi fost sărac de atât de multă toamnă...  fără de tine!

Frunze... deşi în viaţă, moarte!

Înţepenite din căderea lor lină, unduioasă,
Ca încremenirea buzelor înaintea unui sărut,
Deşi doar frunze abandonate de coama stufoasa,
Mor cu fiecare despărţire, cu fiece prieten pierdut...

Suflete de frunze ce dorm în paturi separate,
Trezeşte-le Doamne şi  redă-le cântecul,
Redă-le culoarea şi căldura din bolţi înstelate,
Uneşte-le paturile... şi viaţa... şi destinul..

Umbre de frunze pe cerul meu pustiu şi gol, 
Nori de speranţă dispăruţi şi soare de viaţă apus 
Suflete cândva dragi, plânse în aburi de alcool,
N-am ştiut să le păstrez şi-acuma s-au dus...

Frunze verzi ieri, ce azi au ruginie faţa,
Caci depărtarea rupe si distruge iubiri,
N-am puterea sa mai reânclin balanţa,
Zâmbesc amar, doar la dulci-amintiri...

Frunza mea e albastră-violet şi seacă,
Îşi mai trage puţină seva doar din pelin,
Anii sau dus, şi ani o să mai treacă,
Îmi înec durerea într-o sticlă de vin...


Pentru că sunt şi exist, dar aş vrea să trăiesc,
Să strâng în braţe frunzele sufletelor voastre,
Altceva decât scris şi poezii aş vrea să iubesc,
Sau cântece despre inimi mult prea albastre...

Parcă eram un tip nostim, chiar hazliu, odată,
Am ajuns bacovian sadea şi nu îmi mai revin,
Durerea surdă mă macină-ncet şi mă sapă,
Diavol mi-ai fost şi te iubesc, sfânt heruvim...

Îmi eşti frumoasă, în visuri, de-mi eşti,
Frunza mea. Şi dintre mii de  frunze,
Tocmai la ea trebuia să te opreşti?
S-ajungi om nebun cu gânduri confuze ...

Se cutremură pomul şi din el mai cad frunze,
Pier ca suflete părăsite de poftă de viaţă,
Culoarea lor se stinge, fără putere s-acuze,
Pomul ce i-au dat iubire... necondiţionată!

Mi-e bine...

Şocant, ochii mei privesc în gol parcă întrebându-se,  ce s-antâmplat cu lumea ce te înconjoară omule? Râpe şi-abis de simţăminte multă înfrigurare si teamă de apropiere, noi gata ne-am hotărât (zic ei) de-acum vom privii doar în gol, în peretele gol al retinei tale, cel frumos colorat în vremurile de-odinioară, cu dragoste şi compasiune, cu muzica măiastră a culorilor iubirii, trilul voios al râsetelor ce te înconjurau, duioasa jale a tânguitului viorii din copacul amintirilor făurită de maestrul lutier al timpului, culoare, prietenie, căldură, iubire, apusuri explozive de-amor, răsărituri mirifice contemplate cu chipul iubitei înalături, curcubee electrizante de veselie, verdele crud al primăverii, aripile fluturilor cu gingăşie, azuriul cerului, negrul noptii tainice, argintiul stelelor.... of, le-am uitat! Perete mat, alb-mat, e tot ce-o să mai vedem...

Dar întreb "de ce?"
Şi-mi răspund tot eu (prin ei) "'fără motiv..." eşti doar mai "înţelept", mai pregătit să nu îţi mai spargă cuirasa de cerebralitate, vreo apropiere/prietenie/ iubire ce s-ar termina lamentabil...
Un ochi plânge de dorul iubirii, altul e fericit de lipsa durerii... "văd" lumea doar cu ochii minţii,lumea aşa cum mi-aş dori-o, cum mi-e sete s-o sorb toată, mi-e foame să mă hrănesc cu o clipă de lume fruumoaaaasă...

În mine, suflet ros de doruri, măcinat de deziluzii, cicatrici în sufletul ăsta, destule... fără riduri la suprafaţă, fără de zâmbet sau lacrimi,  dansez în vise, un dans ce-a uitat de mine în visele mele...
Afişez "portretul" de rece, culisez între bine şi rău mecanic/calculat, iau strâns curbe pe serpentina vieţii, fără s-arunc o privire la (posibilul)bine sau rău ce trece pe lângă mine... deci, "mi-e bine"!

În mine,
e un dor care doare,
mă simt departe de tine
inutil şi fără valoare...
Peisajul lipsit de viaţă,
zvârcolit de nopţi negre
pierdute în ceaţă de dimineaţă
şi rătăcit în zile tenebre...
Suflet pierdut, mi-am căutat,
a plecat departe, la tine,
nopţile-n zile am transformat,
doar să-ţi arăt că... mi-e bine!
Visez că sufletul nu mă mai doare
şi că inima-n piept nu mai bate,
nu văd lună, nici stele ori soare,
zorile-aduc o frică de moarte...
Un fum în palmă, o himeră mi-ai fost
şi-ai dispărut luând viaţa-mi cu tine,
Eu încă stau şi te-aştept ca un prost,
mort între vii, dar... mi-e bine.
Singur, printre oameni trăiesc,
doar visând ca nebunul la tine,
zile şi nopţi trec, şi-mbătrânesc,
minţindu-mă singur... Mi-e bine!

Gând, tăcerilor noastre...

Am rămas astăzi doar un tu şi un eu, nici măcar  două nume scrijelite în coaja copacului solitar de pe aleea virtuală unde ne-am întâlnit... două frunze plecate pe aripi străine de vânt, una ascunzându-se în spatele norişorilor de inocenţă feciorelnică, alta pierdută la talpa copacului siguratic ce nici măcar nu ne păstrează amintirea ... Tăcerile noastre suspină, ca vorbe legate la ochi, riduri crescute pe tâmple, şi cicatrici nevindecate în suflet, de suflet, de inimi în care a poposit prea timpuriu o toamnă.. de vise

Tăcerile tale mă dor zgâriindu-mi timpanul ,
Puzderii de cioburi şi fărâme mi-e lacrima,
Ale mele te-au liniştit, de parc- aş fi duşmanul,
Un balsam sufletesc, ce ţi-a alinat inima?

Tăcerile noastre rănesc tot ce-i mai pur omenesc,
Prietenie sau valori morale, uitate pe drum,
Mă stingeam fără ele, m-au făcut să trăiesc,
O clipă, frumoasă, dispărută deja ca un fum...

Născuse speranţa pentru noi, nu doar tu şi eu,
Izvorâse bucuria parcă din destinul ceresc,
Nu am să pot să-nţeleg şi-am să mă întreb mereu,
Cum s-a spulberat totul, fără măcar să bănuiesc...

Tu şi eu, frunze înfrigurate, pe alei umezite,
Eu şi tu,  minţi bântuite de gânduri hoinare,
Doar abis a rămas între inimi încremenite,
Nici un "noi" din acestă tristă-ntâmplare...

Nici nume scrijelite în copacul amintirii,
Nici poze-ngălbenite ca frunze de toamnă,
Nici rămas bun, doar vântul dezamăgirii,
Bătând dinspre tine, draga mea doamnă...

Frunze din suflet, pentru oameni...

Te-am cunoscut într-o explozie de toamnă ruginie, spre seară, înseninându-mi viaţa cu clinchetul râsului tău cristalin şi chicotitul molipsitor si-atât de fermecător... Bucata aia de viaţă, ce-o împărţeam cu aceleaşi pasiuni, tristeţi şi bucurii, gânduri ca frunze din suflet... Parcă priveam prin aceeaşi fereastră a minţii, cu aceeaşi ochi, ascultând cu-aceeaşi inimă, acestea sunt lucruri, poate banale, însă care apropie oamenii... O frază începută de unul şi terminată de celălalt, păreri  şi gânduri mutual completate... Părea atât de simplu chiar şi să găsim instantaneu subiecte noi de conversaţie, de parcă ne-am fi ştiut de cine ştie câtă vreme...
Însă, uite-aşa, ai trecut impasibilă pe lângă imprevizibilul care a fost şi nu i-ai dat o şansă, nesperatul care ar fi putut fi şi nu te-ai străduit să fie...
Minute s-au scurs şi zile s-au pierdut ca frunze arămii, muribunde prea timpuriu, în splendoarea lor....
Am să împrăştii-n vânt mănunchi de frunze din sufletul meu să se facă oameni... mai buni, mai întelepti, mai încrezători şi dornici de apropiere!

MI-E FOAME DE TINE... !!!!

(EROTIC "DANCE" ....)

Încep prin a mă pierde în aburul de vise ce mi te-ntruchipează, zâmbind.
... un colţ de soare...
Eşti îmbrăcată-n raze şi -straveziu- conturul de rotunjimi ascunse, apare şi dispare...
Cuprind cu mâna voalul ce te-a-mbrăcat...usoară-mi pluteşti pe braţul tandru, zâmbeşti....mă înfioară privirea ta şi buza ce-mi muşti, puţin tresare de gustul buzei tale ...plăcere dulce-amară ...
Sărut şi eu la rându-mi tot ce găsesc în cale: ochii mari, cu gene dese, obrazul de piersici coapte şi gatul lung mlădie sub buzele-mi ce caută înspre sâni să se coboare....
Şi tresar ca şi mirate -ele, buzele-, plăcut surprinse -parcă- de ce găsesc...voluptate, plăcere, senzualitate, foc aprig, răbufnire de patimă înecată, de-atât amar de vreme parcă încuiată-n tine, iar strângerea în braţe devine parcă de-o veşnicie ferecată-n lacrimă de dor nebun şi rebel ....
Mă contopesc în catifeaua blândă a pielii tale arse de soare, pârjolită de dragostea din tine ce nu mai ţine pasul cu timpul ... evadează înspre mine, răzvrătită, zglobie, tandră, focoasă, dulce ... ahhhhh cât eşti de senzuală ...!!!!
Ne pierdem în şoapte, săruturile, parcă nu mai găsesc ţărmuri ce nu pot să cuprindă, să caute spre adâncuri, spre locuri dulci ascunse, spre extaz, să guste TOT ... cu foame....cu sete ... tot ce găsesc alintă şi-ncep ca să trezească acel fior ce doarme ...
Cu gemete, plăcerea se-nalţă, răbufneşte, erupe, pătrunde-n trup, odată cu feeria care, prin tresăriri şi zbucium, la nesfârşite creste .... şi încă mai creşte ... incontrolabil ...
... o combinaţie de zbor de fluturi şi explozie vulcanică ...
... iar timpul s-a oprit în loc, nu mai există decât prezent şi noi într-un suprem "dans" erotic ...
....se-ntoarce din nou clepsidra (a câta oară, mă-ntreb:) ...
În aer, doar iubirea mai domneşte ... în tăcere ..., câte-un sărut mai cade, uşor, ca dup-o luptă
cu tunete de iubire ... cu bombe de plăcere .... feerie, extaz, străfulgerare din aripi de îngeri...

Povestea unei iubiri...

Am să vă spun povestea unor ochi căprui,
Ce-a început, aşa cum încep toate poveştile,
Cu-a fost odată, un el şi-o ea cu ochi verzui,
De când a întâlnit-o, i s-a terminat cu binele...

Da, s-a sfârşit când fata lui cea iubitoare,
L-a cucerit şi i-a furat din ochişori sclipirea,
Cu multe vorbe dulci,tandre şi amăgitoare,
Promiţând câte-n lună şi în stele, chiar iubirea...

Iar el credea că şi-a găsit perechea sufletului,
Şi-a scris iubirea-n sute şi mii de calde versuri,
Fără să se gândescă vreo clipă-n gândul lui,
Că ea, râdea, în timp ce el îi închina- universuri...

Dorul îl macină, pleoapele nu s-au mai deschis,
Inima-n cicatrici o poartă-n piept, şi cu durere,
S-au zădărnicit toate în el speranţă, ţel şi vis,
Iar viaţa, fără ea, nu-i mai oferă azi plăcere...

Din raza lui de soare, aşa cum el ades o alinta,
A devenit demonul care universu-i răscolise,
Prinţesa inimii, femeia care-o făcea pe sfânta,
S-a dovedit a fi, doar simplu vânzător de vise...

Şi după ce la-ngenuncheat, lăsându-l fără glas,
A dispărut subit ca o fantomă, în alte orizonturi,
Iar el, suflet zdrobit, uitându-se în zare a rămas,
Năuc, ne-nţelegând, cu ochii-n lacrimi către ceruri...

Doar întuneric în  ochi căprui, ori zi ori noapte,
Seninul, soarele şi lumina au uitat ca să mai vină,
Bânguie încă-acelaşi cuvinte fără sens în şoapte,
Priveşte-n jur, totu-i pustiu, lumea-i străină...

Povestea tandră de iubire a unor ochi căprui,
Şi-a unor perfizi ochişori verzui, ce iau în râs iubirea,
Nu va mai fi nicicând povestea ei, ci doar a lui,
Rămas singur şi trist, gustând amar dezamăgirea...

Iubiri virtuale, sentimente trezite doar în joacă,
De către unii poate plictisiţi în viaţa lor de zi cu zi,
Îţi pot face inima să sufere, tot întrebându-te dacă,
Merită să crezi în ea, hrănindu-te cu-atâtea iluzii...

Timpul se scurge, cicatricile se-nchid, dar  dor,
Ne-nţelegând nici astăzi motivul pentru care,
Ţi-a fărâmat inima şi ţi-a curmat al vieţii zbor,
Doar pentru că "e-n virtual" şi asta nu te doare...

Cine eşti ochi verzui, ce suflet de piatră poţi să ai,
Cum poţi să-ţi baţi joc de sentimente-atât de pure?
Când jurăminte de dragoste la ureche îi şopteai,
A fost o joacă zici... Mai poate pământul să te-ndure?

Desigur, odată şi-odată vei plăti preţul greu,
Pe care-l plăteşte oricine, după fapta sa,
Şi-atunci vei răspunde în faţa lui Dumnezeu,
Pentru ce ai făcut, eu sper să-ţi iei răsplata...